Tranzitie

TRANZÍŢIE, tranziţii, s.f. = trecere (lentă sau bruscă) de la o stare la alta, de la o situaţie, de la o idee la alta. (Sursa – Dictionarul explicativ al limbii romane – DEX).

Termen demonetizat, urat, provoaca tristete si sila.
Determina viziune monocroma.

Sinonim cu modul de viata, saracia, dezumanizarea, tranzitia este funicularul cotidienei supravietuiri ce ne plimba din stadiul de crapatura in peretele constiintei la cel de ruina morala.

3 comments

  1. Cafeaua, tigara si … link-ul tau:) Romania Mare? Romania noastra? Romania lor… o fi si asta un soi de tranzitie…
    Buna poza, man, imi place, lor le-ai aratat-o?:D

  2. În sfârşit am reuşit să accesez site-ul tău, după ce l-am bombardat bine de tot pe admin cu mesaje ca să remedieze, şi e exact cum mă gândeam că trebuie să fie, raportat la fotografiile pe care le-ai expus pe forum – o încântare!
    Dacă mi-ar permite timpul, aş face un concediu virtual printre fotografii:)Aşa, o să trec din când în când să las câte un comment la schimb pentru plăcerea de-a vedea idei în imagini.

    Mi se pare foarte inspirat aleasă ‘Tranziţie’ ca prima imagine din galerie, pentru că o tranziţie poate fi privită şi ca un moment zero, iniţial, pentru orice entitate/ idee/ situaţie care îşi caută definiţia în ultima ei formă, îşi rafinează substanţa, îşi trasează noi coordonate şi încă.

    În ceea ce priveşte fotografia, pe de o parte mi-ar plăcea să las semnificaţia termenului ‘tranziţie’ în aceeaşi lumină, cea de ‘început care are o durată’, pentru ca oricare alte sensuri ale sale să se estompeze şi astfel imaginea să poarte un mesaj optimist (nu vreau să cred că tranziţia prin care trece societatea noastră şi, la o scară oarecare şi în diferite planuri, fiecare individ, va rămâne un palier interminabil, un grafic paralel cu timpul) dar, pe de altă parte, imaginea e dureroasă, expresie a unei tranziţii alunecând în griuri, căutând cu lentoare volumele din plan, pentru că acolo ar trebui să fie mai multă lumină, astfel că e greu de ignorat dramatismul acestei treceri.

    N-ar trebui să fie adevărul undeva la mijloc?

    Cum spui, e adevărat că trăim vremuri în care mulţi oameni nu au repere, lipseşte conştiinţa şi e o profundă criză morală, dar pereţii se cojesc, cade tencuiala de pe ei –aceea pusă prost, doar de formă, şi chiar dacă nu sunt destui oameni să cureţe zidurile, vântul şi ploaia şi timpul vor compensa această lipsă.
    Şi când acele spărturi din stratul de mortar vor dispărea, ca nişte răni care se vindecă, o nouă tranziţie şi alţi zidari vor reface şi vor acoperi zidurile, iar apoi vor pune culori pe ele.
    Pentru că ceea ce se vede dedesubt e un zid adevărat.

    În plus, în toate timpurile, deci şi în tranziţii există arta, care are şi rolul ăsta extraordinar de a scurta, măcar în mintea unor oameni, unele căi, de a prefigura drumuri noi, de a proiecta ceea ce este dincolo de tranziţie, la un minut sau la un pas de aceasta, iar fotografia îmi pare un spaţiu inepuizabil în acest sens.

    Mă gândesc la comunism şi nici nu cred că l-ar putea ilustra ceva mai expresiv decât acel portativ incomplet de pe zid, pe care toate notele sunt identice, alcătuind împreună cu portativul expresia unui cerc vicios: note captive pe portativ şi, totodată, un portativ incapabil să alunece din strânsoarea notelor, probabil o aceeaşi notă ‘la’ dată de un diapazon ale cărui prelungiri sunt liniile portativului.

    Dar aşa cum se vede din imagine, când zidul se va fi curăţat, tranzţia aceasta alb-negru va deschide o nouă paranteză, rotundă şi ea, către un alt timp.

    Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu mă întreb:cei care vor pune din nou mortar pe ziduri, vor şti oare şi să deseneze un portativ cu note care să cânte o melodie?:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *