Ostenit, m-am oprit la mijloc de drum,
Colbu-n oglindă mi-arată doar fum.
Șerpuit-am în sus, m-am trântit și, tăcut,
Colac peste umbra-ți, apoi m-am făcut.

Ți-ai amintit că niciodată
nu m-ai întâlnit.
Ai spus că mă cauți, dar nu azi
Ci mai târziu, spre-asfințit.

Ai vrut să mai crești,
Să devii femeie cu gust
pentru cei neîntâlniți:
Nevăzutul e frust.

Și când, cu noapte-ai adus, în răcoare,
Spuza privirii apusului Soare,
Tăișu-i, prin mine, călind, ai trecut:
Strigat-am alb-negru într-un déjà-vu mut.

 

Aceste mici măzgăleli,

Zilnice linii,

Ce zgârie-n zare

o dungă îngustă

de umbră pe mare,

Ponton pentru gânduri

pierdute în soare.

Ce molcomă linişte

şi blândă schimbare!

IMG_9598prel

Păsările fără umbră –
Peste drumul ce dispare –
Suntem noi – în zare sumbră,
Într-o-nceţoşată stare.

Soarele e jos, în vale
Într-o veşnică robire,
Nu răsare, nu se mişcă,
Roade-o neagră amintire.

Îl privim şi nu ne vede,
Nu-şi fereşte rotunjimea
De privirea noastră verde
Ce-i măsoară profunzimea.

I-un fuior de semne mute
Şi cum nimeni nu-ndrăzneşte
Să încerce să-i strămute
Gândul, la altă poveste,

Vom umbla prin amăgirea
Strălucirii lui de foc
Să-i simţim în piept iubirea
În mănunchiuri de lan copt.

Este-o vreme de nestinsă
Sete de-a sorbi pe loc
Din durerea necuprinsă-
a soarelui rupt la mijloc.

Fiecare rază smulsă
Din penajul lui solar,
E-o ofrandă-acum adusă
Aripii vechi, de Icar.