Poezie dedicată tatălui meu, Constantin Dipşe

Picură-mă cu lumină
Dintr-o candelă divină
Ce-arde vieţi într-o secundă
Într-o flacără fecundă.
Îngerii o cântă-n versuri –
Mii de şoapte şi-nţelesuri
Joacă-n jurul ei tot timpul.
Şi purtând-o prin Olimpuri,
Prometeice escale
Face-vei-n a Morţii Vale
Să culegi iar, doar cenuşa
Celor ce au ars in uşa
Judecăţii de Apoi,
Nu de astazi, ci de joi.

De departe am vazut,
Venind călare,
Un om tăcut.

Nu l-am întrebat nimic,
Doar l-am privit în ochi
Un pic.

Nu ştiu unde va merge,
Ce va face, ce drum
Va urma.

Dar i-am promis din priviri
Că existenţa-i
O voi picta.

Atât de însorit…
Lumina-mi rece.
Şi raza-mi transparentă a albit.
Şi nimeni nu îşi mai fereşte ochii
De-a mea privire:
Fereastră nu-i, căci sufletul e ponosit.

Şi dacă-ar fi chiar totul
Presărat cu stele,
Nici una nu m-ar recunoaşte,
legat aici, cu ale tale
Trei inele
călite-n aştri de candele.

Şi iată-mă ajuns,
Un soare gol de patimă,
de gânduri pe ascuns,
de fiecare umbră creată pe pământ,
O clopoţire scurtă,
În tonuri de mormânt.

Doar urmele-mi desculţe mai măsoară,
Din când în când,
Al galaxiei diametru,
Şi văd de-atâtea ori că nu e,
De străbătut,
Mai mult de-un metru.

Orişicât de verde pare,
Albul cerului albastru,
Am văzut în zori de zare,
Violet, pe crug, un astru.

Galbenul de păpădie
Moale, toarce-acum un roşu soare,
Văd în turn de-abaţie,
Portocala ce răsare.

Palidă, regretă luna
Şi se-nvăluie în ceaţă,
Rupe-a viselor cunună
Într-un colţ de dimineaţă.