„Eclipsă rece” e numele tău,
Ai apărut de după un munte de rău.
Eşti ca vulcanul care vrea să scape
De toată sila strînsă-n etape
Şi-acum vrea să se-adape
Din ale pământului mii de ape.
Să potolească lupta cea surdă –
Ce lumea crede că-i nuntă –
A pietrelor, metalelor şi ielelor
Ce-i sălăşluiesc în burtă.

Am adunat stufoase şi-mpăiate zvonuri
Adiacente vorbei, pe mai multe tonuri:
Neparalelele sunt căile neclare
Ce şerpuiesc ca râuri ce nu duc spre mare.
Nici una nu poate să vină şi să fie
O mărturie scrisă lent în piatră vie:
Că-n fiecare dată când te ating pe rană
Zâmbeşti ciudat şi-mi spui: „Nu-ţi fie teamă!”

Am desenat o literă pe deget:
Şi-a instalat aici, comodă, lentă,
Cerneala-i neagră, fără preget,
şi patinează pe-o amprentă.

Îmi fură-ncheietura moale
Şi pulsul mi-l transformă-n nor
Şi-n sânge negru, rotocoale
va face c-o pană de condor.

O mână o invidie de henna
Prin labirintul cubital,
Alunecă încet pe Sena
arterei proiectate sagital.

Spre mintea mea de urcă slova,
Şi nu va rătăci hai-hui,
Va zugrăvi în umbre vorba
că inima-mi ‘i-a nimănui.

O lună încheiată ţine
Aceast’ eclipsă nepătată
de ceaţa de cerneluri fine,
Când alfabetul mi se-arată.