Unde-mi este ziua, de ieri imaginată-ntr-una,
În care amândoi plutim în viitor incert,
De ce e azi tristeţea prezentului continuu
Şi totul ţine de un concret inert?

Dar de vom fi vreodată, aproape adormiţi,
Veghind doar la ce se întâmplă-n vis,
Ne vom lăsa departe, şamanic amăgiţi
Într-un parfum de-albastre flori de-abis.

Voi presăra cuvinte multe, puse-n şoapte
Şi-n miez de zi mă voi uita la tine, lung,
Te voi cânta într-una-n miez de noapte
Şi nu voi pregeta, tăcerea s-o alung.

Iubirea-mi este pavăza ascunsă
A temerii de tine; şi-o port în sân, mereu.
Nu voi clinti şi nu voi fi cu faţa plânsă
De dorul de pământ ce-aduci în somnul meu.

Iar când voi fi simţit culoarea
Înţelepciunilor ce strigă vehement,
Voi fi ştiut în ce transformă Lumea
Imaginara noastră incursiune în latent.

Eşti isoscelul dintr-o joi,
Cu bisectoarele mascate,
Paloare de pudicitate
Au unghiurile dintre noi.

Eşti un pătrat cu buze moi,
Ciclop ţi-e cercul ce mă-ntrece,
Tot încercând să mă disece
Cu reci priviri de PI pe doi.

Eşti geometricul din mine
Ce-mprăştie vederea-n spaţiu,
Şi ca-n satiră de Horaţiu,
Împarţi tangentele-n cosine.

Sunt sfera nevăzută-n roi,
Ce-urzeşte lent o mediană,
Într-o problemă diafană
A matematicii în doi.