Rememorări din erogen
Mă-mping spre tine permanent,
Un samovar şuieră-n zare
Că-s musafirul iminent.

M-ademeneşti cu torţi plăpânde
Cu corpul gol, de porţelan.
Energizantul abur verde
Ascute simţuri, diafan.

Îmi torni în ceşti rotunde, lent,
Ceai corpolent, aromă tare,
Mă pierd de tot şi, neatent,
Vărs picături de nerăbdare.

De departe am vazut,
Venind călare,
Un om tăcut.

Nu l-am întrebat nimic,
Doar l-am privit în ochi
Un pic.

Nu ştiu unde va merge,
Ce va face, ce drum
Va urma.

Dar i-am promis din priviri
Că existenţa-i
O voi picta.

„Eclipsă rece” e numele tău,
Ai apărut de după un munte de rău.
Eşti ca vulcanul care vrea să scape
De toată sila strînsă-n etape
Şi-acum vrea să se-adape
Din ale pământului mii de ape.
Să potolească lupta cea surdă –
Ce lumea crede că-i nuntă -
A pietrelor, metalelor şi ielelor
Ce-i sălăşluiesc în burtă.

Am adunat stufoase şi-mpăiate zvonuri
Adiacente vorbei, pe mai multe tonuri:
Neparalelele sunt căile neclare
Ce şerpuiesc ca râuri ce nu duc spre mare.
Nici una nu poate să vină şi să fie
O mărturie scrisă lent în piatră vie:
Că-n fiecare dată când te ating pe rană
Zâmbeşti ciudat şi-mi spui: „Nu-ţi fie teamă!”

Am desenat o literă pe deget:
Şi-a instalat aici, comodă, lentă,
Cerneala-i neagră, fără preget,
şi patinează pe-o amprentă.

Îmi fură-ncheietura moale
Şi pulsul mi-l transformă-n nor
Şi-n sânge negru, rotocoale
va face c-o pană de condor.

O mână o invidie de henna
Prin labirintul cubital,
Alunecă încet pe Sena
arterei proiectate sagital.

Spre mintea mea de urcă slova,
Şi nu va rătăci hai-hui,
Va zugrăvi în umbre vorba
că inima-mi ‘i-a nimănui.

O lună încheiată ţine
Aceast’ eclipsă nepătată
de ceaţa de cerneluri fine,
Când alfabetul mi se-arată.