“In faţa desenelor neterminate erai tentat să crezi că pahidermul, datorită lipsei de măruntaie localizabile sau de organe distincte, era format doar dintr-un înveliş gol, asemeni unor monstruoase puşculiţe cu pereţi sparţi…”
- Serge Brussolo, Febra -

Aşa am văzut şi simţit animalul, încă din tunel, trecând de la senzaţia de prizonier al Minotaurului, la cea de explorator al măruntaielor sale, sau mai bine zis, a carcasei rămase după sute de ani de disecţie.

Textura, răcela şi în acelaşi timp uscăciunea ei au ceva grotesc si chiar erotic în acelşi timp, îndemnându-te să-i atingi pereţii.

Numele fiarei ? Salinul Turda.

Uneori cred că pentru pozaru’ din mine s-ar putea să fie de ajuns dimineţile. Alea în care efortul de a deschide ochii este sisific; dar care poate fi compensat de promisiunea unei lumini divine pentru ochiul aparatului şi pentru cel al sufletului. Iar când năzuinţa de a vedea se şi materializează sub forma unor imagini eterice, se cheamă că visul ce a precedat trezirea, s-a împlinit.

… pe care am găsit-o printre firele de iarbă. Bine, cred că cel mai bine i s-ar potrivi, ca dimenisiuni, unei călugăriţe (Mantis religiosa); nu vă gândiţi la cine ştie ce prostii…

Pentru cine vrea sa le fumeze, sa le roadă, să se tăvălească în ele etc., să aibă grijă, că sunt ude.

După o noapte senină şi prea puţin dormită (din cauză de urşi mai mult sau mai puţin închipuiţi), am ieşit din cort într-o plăcută răcoare stropită din belşug cu rouă.

Ca bonus, am avut parte de un mic dejun format din gogoşi fierbinţi cu brânză şi afine.

Aşa şi pozele de mai jos: una sărată, alta dulce.