Mă uit la tine ca prin frunză,
Lumina cerne-mi-o pieziș
Hoțește să arunc furiș,
Privirea-mi tânără de mânză.

În spate văd iar trunchiul gol
– copacului ce-i e coloană,
Ascunsă de vara bălană –
Și-acum e nud până la sol.

De vezi ce te-nconjoar-acum,
Și nu știi cum să-i spui pe nume
Te-ntrebi de timpu-i pus pe glume,
Dar nu e glumă, e necum.

Când ies cuiele-mi din lemn
Și piatra se preface-n scrum,
Deși nu vreau să-mi văd de drum,
Curaj îmi fac și iar mă-ndemn.

Nu știu ce lume voi găsi aici
Și cum voi meșteri o barcă
Ieși-mi-va oare chiar o arcă,
Din marea multă de chirpici?

De-oi naviga prin munții goi,
Vâslind fără o țintă fixă,
În viața asta prea prolixă
Aduce-voi timpu’-napoi?

Zidurile dintre noi

S-au născut din miez de șoapte

Și la nord de Miazănoapte,

Ne-am ascuns desculți și goi.

Umbra-ți trece, umbra-mi vine,

Răsărit și-Apus deodată,

Cărămida e tăiată

Din vulcan de-Aleutine.

Nu se simte, nu se vede

Nici fereastră și nici poartă

Ori măcar o Mare Moartă,

Să plutim spre a ne pierde.

Ostenit, m-am oprit la mijloc de drum,
Colbu-n oglindă mi-arată doar fum.
Șerpuit-am în sus, m-am trântit și, tăcut,
Colac peste umbra-ți, apoi m-am făcut.

Ți-ai amintit că niciodată
nu m-ai întâlnit.
Ai spus că mă cauți, dar nu azi
Ci mai târziu, spre-asfințit.

Ai vrut să mai crești,
Să devii femeie cu gust
pentru cei neîntâlniți:
Nevăzutul e frust.

Și când, cu noapte-ai adus, în răcoare,
Spuza privirii apusului Soare,
Tăișu-i, prin mine, călind, ai trecut:
Strigat-am alb-negru într-un déjà-vu mut.

 

Uită-te, atinge, absoarbe,

’Ndreaptă-ți iar privirea-aprinsă

Unduie-ți pleata cea albă,

Necuprinsă.

Pâlpâie-ți lumina rece,

Zboar-o-ncet spre mine-acum,

Voi simți cu mă petrece

Pe-al meu drum.