Covorul oriental
Mă duce în zbor
La est de gânduri

Să-mi scrii o vorbă pe-o broboană,
Pe frunza de pe-o pălărie
Ce-n parc se joacă-n ritm de toamnă;
pe-o lună nouă, brumărie.

Să-mi spui de struguri și de nuci
Ce vântul și-a-ncâlcit în plete
Și cu privirea ta de tuci,
Să-mi tai în piatră, amulete.

Să-mi desenezi vitralii noi
Sub cerul alb, de miazănoapte,
Culege-mi steaua într-o joi
Și-ascunde-n ea, lumini și șoapte.

Și-n seara cu alămuri mute,
Să arzi ogoare de secară
Iar la altarul de sub munte,
Surâde-mi palid, ca fecioară.

Păsările fără umbră –
Peste drumul ce dispare –
Suntem noi – în zare sumbră,
Într-o-nceţoşată stare.

Soarele e jos, în vale
Într-o veşnică robire,
Nu răsare, nu se mişcă,
Roade-o neagră amintire.

Îl privim şi nu ne vede,
Nu-şi fereşte rotunjimea
De privirea noastră verde
Ce-i măsoară profunzimea.

I-un fuior de semne mute
Şi cum nimeni nu-ndrăzneşte
Să încerce să-i strămute
Gândul, la altă poveste,

Vom umbla prin amăgirea
Strălucirii lui de foc
Să-i simţim în piept iubirea
În mănunchiuri de lan copt.

Este-o vreme de nestinsă
Sete de-a sorbi pe loc
Din durerea necuprinsă-
a soarelui rupt la mijloc.

Fiecare rază smulsă
Din penajul lui solar,
E-o ofrandă-acum adusă
Aripii vechi, de Icar.